Concubinajul în România: Ce trebuie să știe partenerii despre drepturile și obligațiile lor

Legea vaccinării, adoptată de Senat: Amenzi de până la 10.000 de lei pentru părinții care refuză vaccinarea
24 octombrie 2017
Transferul CAS și CASS în totalitate la salariați: Cine câștigă și cine pierde în urma modificării
13 noiembrie 2017
Show all

Relația de concubinaj ridică întrebări dintre cele mai diverse în practică. De cele mai multe ori, concubinii sunt induși în eroare de prevederi legale care par să li se aplice, fără să știe că, de fapt, legea nu conferă recunoaștere acestei relații. Ce se întâmplă cu bunurile concubinilor, cum poate fi obligat concubinul-tată să se achite de obligațiile sale de părinte, cine moștenește pe cine sau cum se pot recupera anumite cheltuieli făcute de concubini sunt câteva dintre subiectele pe care le tratăm în cele ce urmează, în condițiile în care Curtea Constituțională a readus recent în atenție concubinajul, printr-o decizie care a fost deja publicată în Monitorul Oficial.

Ca să definim în mod unitar concubinajul nu avem la dispoziție decât Dicționarul Explicativ al Limbii Române, dar, în realitate, fiecare dintre cei care-l practică îl definește așa cum crede. Legiuitorul, în schimb, nu i-a oferit o șansă la reglementare, nici în Codul civil, nici în vreun alt act normativ, motiv pentru care vom pleca, în cele ce urmează, de la o premisă sigură și lipsită de echivoc: concubinajul NU este reglementat în prezent în România, cu toate că el este amintit în anumite locuri, așa cum vom vedea în cele ce urmează, și îi sunt acordate, măcar indirect, câteva beneficii juridice.

România este, în prezent, unul dintre puținele state membre ale Uniunii Europene care nu aprobă parteneriatele sau uniunile civile de niciun fel (nici între persoane de sex diferit, nici între persoane de același sex): „Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România” (art. 277*).

Cât despre cele înființate și care au produs chiar efecte juridice în alte state, putem spune că poziția statului român este aceeași: nu sunt recunoscute din punct de vedere juridic și nu produc efecte juridice pe teritoriul României. Dacă și în ce măsură alte state membre ale Uniunii au ales să le recunoască efecte juridice este o chestiune lăsată la latitudinea statului în cauză. Acestuia nu-i revine, nici din dreptul Uniunii Europene, nici din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nicio obligație de a asigura un cadru legislativ pentru parteneriatele și uniunile civile.

În condițiile în care Curtea Constituțională a decis că, în fața legii, concubinii trebuie să fie pe picior de egalitate cu soții, decizia Curții fiind deja publicată în Monitorul Oficial și general obligatorie, am decis să reluăm cele mai importante informații legale de care ar trebui să țină cont orice persoană aflată într-o relație de concubinaj.

*Notă: Toate articolele dintre paranteze fac parte din Codul civil.

Cum e mai bine: în concubinaj ori în căsătorie?

Firește că răspunsul la această întrebare nu ne interesează, pentru scopul materialului de față, decât din punct de vedere juridic: în căsătorie, există mai multe avantaje juridicepe care partenerii le pot avea, avantaje de care concubinul nu beneficiază; dar în același timp, căsătoria vine la pachet și cu anumite obligații și reprezintă, lăsând la o parte uniunea afectivă a două persoane, și o uniune de interese a acestora – da, exact ca într-un business.

Codul civil ne definește căsătoria ca „uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii, în scopul de a întemeia o familie” (art. 259). În ceea ce privește scopul căsătoriei, reglementarea din Codul civil lasă clar de înțeles faptul că o căsătorie încheiată în alt scop decât acela al întemeierii unei familii poate fi anulată, în instanță, pe baza probelor în acest sens. Or, legiuitorul este prea puțin interesat de scopul în care doi oameni doresc să trăiască până la adânci bătrâneți în concubinaj.

În continuare, aflăm că „soții trebuie să ia deciziile de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria” (art. 308), ceea ce înseamnă că oricare dintre ei va putea să denunțe un act făcut de celălalt în lipsa acordului său și care îi afectează mai serios interesele (în lipsa unui mandat convenit, desigur). De asemenea, aceștia „își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral, având îndatorirea de a locui împreună” (art. 309). Aceste obligații nu incumbă însă concubinilor, astfel că un concubin nu va putea niciodată să ceară în instanță daune morale pentru părăsirea domiciliului comun.

Între concubini practic, uniunea de interese – astfel cum este trasată în căsătorie de regimul matrimonial ales și de restul prevederilor legale aplicabile – nu există. Cu alte cuvinte, cei doi nu au drepturi și obligații reciproce, nu trebuie să dea socoteală de gestiunea financiară proprie, pot să ascundă valoarea reală a salariilor câștigate, iar bunurile aparțin fiecăruia după cum le-a cumpărat fiecare. Dacă unul dintre concubini, în calitate de unic proprietar, dorește să-și ipotecheze casa în care locuiesc cei doi de 7 ani, nu va trebui să dea seamă și nici să ceară acordul concubinului său.

Practic, orice înlesniri sau îngrădiri asociate calității de soț sunt inaplicabile calității de concubin. De fapt, acele avantaje indirecte pe care le-am menționat mai devreme și de care beneficiază un concubin, nu sunt oferite de lege în considerarea calității de concubin și în scopul protejării relației dintre parteneri, ci în scopul protejării unor alte persoane, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Cei doi soți au posibilitatea de a opta, dacă nu doresc regimul matrimonial al comunității legale, pentru separația de bunuri sau pentru un regim de comunitate convențională, așa cum prevede art. 312, însă pentru oricare dintre acestea ar opta, dispozițiile legale prevăzute de Codul civil trebuie obligatoriu respectate. Cu toate acestea, pentru concubini, felul în care aleg să își pună la comun bunuri (sau nu) este lipsit de orice constrângeri legale, cu alte cuvinte, de orice drepturi și de orice obligații juridice.

Regimul matrimonial ales de către cei doi soți este convenit (dar nu în mod definitiv, el putând oricând, pe parcursul căsătoriei, să fie modificat) prin declarația de căsătorie (art. 281) și consemnat de ofițerul de stare civilă în actul de căsătorie (art. 291). Așadar, dovada căsătoriei se face cu actul de căsătorie și cu certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia, însă în anumite situații prevăzute de lege, se poate dovedi cu orice mijloc de probă (art.292). În schimb, starea de concubinaj poate fi dovedită în orice situație cu orice mijloc de probă.

Între concubinaj și logodnă există diferențe

Atunci când noul Cod civil a intrat în vigoare (1 octombrie 2011), multe voci s-au grăbit să felicite reglementarea juridică a logodnei și s-a creat impresia că, prin aceasta, concubinii ar fi dobândit vreun avantaj. În realitate însă, concubinajul și logodna nu sunt totuna. Logodna este o „promisiune reciprocă de a încheia căsătoria” (art. 266), ceea ce înseamnă, din start, că logodna este o etapă premergătoare căsătoriei (cu toate că încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei). Cel mai important lucru în legătură cu logodna îl reprezintă intenția celor care se logodesc: intenția de a încheia o căsătorie, cândva, mai devreme sau mai târziu, intenție care trebuie să aparțină însă ambilor parteneri. Cât timp pot două persoane să stea logodite, însă, Codul civil nu precizează.

Spre deosebire de logodnici, concubinii nu intenționează să se căsătorească și, de cele mai multe ori, nu conviețuiesc în ideea că vor face următorul pas – căsătoria. Practic, această intenție este cea care face distincția fină, dar clară, dintre logodnă și concubinaj.

În continuare, Codul civil ne spune că „pentru încheierea logodnei este necesară îndeplinirea condițiilor de fond pentru încheierea căsătoriei” (art. 266), dintre care ne interesează în special, în această discuție, următoarele condiții: logodnicii trebuie să fie de sex diferit, cineva nu poate fi logodit cu mai multe persoane în același timp, iar logodna alienatului mintal și a debilului mintal este interzisă. Concluzia pe care putem să o tragem de aici este că concubinajul, nefiind reglementat, nu comportă astfel de constrângeri legale. Cu alte cuvinte, nimic nu împiedică o persoană să aibă mai mulți concubini, nu împiedică concubinajul între persoane de același sex, iar un debil mintal poate să trăiască în concubinaj cu un alt debil mintal fără să aibă, per se (în sine), o problemă cu legea.

„Logodna poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, iar încheierea logodnei nu necesită îndeplinirea vreunei formalități” (art. 266). În situația în care logodna se rupe, „darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, sunt supuse restituirii” (art. 268) – excepție fac darurile obișnuite. Problematica restituirii darurilor de către logodnici îi plasează pe aceștia într-o situație în care concubinii nu se vor regăsi niciodată. Cu alte cuvinte, concubinii nu sunt obligați să-și restituie darurile, pentru că tot ceea ce se dăruiește între cei doi, indiferent de motiv și de scop, se înscrie în noțiunea de donație, despre știm că este, în general, irevocabilă.

Notă: Prin excepție de la principiul potrivit căruia donația este irevocabilă, donațiile între soți sunt revocabile, însă numai în timpul căsătoriei (art. 1031).

În fine, pentru a lăsa fără drept de apel discuția pe tema presupusei identități dintre logodnă și concubinaj, ne vom referi la o prevedere legală unde intenția legiuitorului român a fost cât se poate de clară: art. 315 din Codul de procedură civilă amintește atât logodnicul cât și concubinul printre persoanele care nu pot fi ascultate ca martori în procesul civil, ceea ce înseamnă că, dacă nu ar fi vrut să le distingă, de ce le-ar mai fi menționat pe amândouă în aceeași propoziție?

O privire critică asupra reglementării logodnei ne lasă destul de clar de înțeles faptul că pentru concubini asimilarea cu logodnicii nu ar fi tocmai avantajoasă, iar aceasta tocmai din pricina condițiilor impuse pentru încheierea acesteia. Ne referim aici, desigur, la concubinii de același sex, dar și la concubinii care sunt deja „angajați” într-o căsătorie. Practic, pentru ca logodna să fie considerată valabil încheiată și să producă acele efecte juridice prevăzute de lege, partenerii din aceste tipuri de concubinaj nu ar putea să funcționeze ca logodnici pentru că nu poți fi logodit cu o persoană de același sex sau cu o persoană care este deja logodită sau căsătorită cu altcineva. În altă ordine de idei, dacă condițiile de la logodnă nu sunt îndeplinite, atunci relația dintre cei doi parteneri poate fi ușor caracterizată drept concubinaj.

Ce se întâmplă cu copiii din relațiile de concubinaj?

Apariția copiilor în relațiile de concubinaj pune diverse problemele părinților, întrucât se întâmplă frecvent ca micuțul să nu fie recunoscut de tată. Iar de cele mai multe ori, acesta fie are pretenții în legătură cu copilul, fie refuză să-și asume obligațiile parentale. Pentru a încerca să tratăm cât mai multe dintre aceste probleme, le vom aborda în ordinea în care Codul civil ne oferă răspunsurile.

O să începem cu discuțiile referitoare la filiație – care este legătura de rudenie stabilită între copil și părinte, așa cum o numește legea. Pentru că filiația față de mamă nu pune probleme – întrucât ea se stabilește prin simplul fapt al nașterii – vom avea în vedere problematica filiației față de tată. În această privință, Codul civil ne spune că filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește „prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, după caz” (art. 408).

„Copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său„, iar „recunoașterea poate fi făcută prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament și este irevocabilă” (art. 415 și 416). Dacă însă copilul a fost doar conceput în afara căsătoriei, dar s-a născut ulterior, el va beneficia de efectul prezumției de paternitate și filiația sa va fi stabilită față de tatăl din căsătorie – prezumție care, firește, poate să fie răsturnată de către cel interesat, așa cum prevede legea.

„Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaşte pe copil de bunăvoie, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească” (art. 424). Această acțiune în stabilirea paternității copilului poate să fie formulată în instanța civilă „de către copil, de către mamă în numele lui sau de către reprezentantul legal  și chiar și de către moștenitorii copilului” (art. 425). Dacă însă pretinsul tată a decedat între timp, iar acțiunea nu a fost pornită până la decesul său, cel interesat poate să intenteze procesul și împotriva moștenitorilor pretinsului tată, potrivit aceluiași articol.

În continuare, legea îi mai oferă copilului din afara căsătoriei și o prezumție în ajutor: „paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii„, însă și această prezumție poate fi răsturnată ulterior (art. 426). Pentru a înțelege la ce se referă timpul legal al concepțiunii, Codul civil ne spune că este „intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului” și că acesta se calculează zi cu zi (art. 412). Ceea ce este important de știut în legătură cu stabilirea paternității în acest caz, este că pe parcursul vieții copilului, acțiunea poate fi exercitată oricând – cu alte cuvinte, „nu se prescrie în timpul vieții copilului” (art. 427).

Autoritatea părintească se exercită diferit

Cine și cum exercită autoritatea părintească este însă problema cea mai mare a părinților concubini. Pe scurt, autoritatea părintească înseamnă toate drepturile și obligațiile pe care un părinte le are în legătură cu copilul său. În continuare, pentru a simplifica cât mai mult explicațiile, vom considera mai multe situații, potrivit art. 505 din Codul civil:

  • copilul nu a fost recunoscut de către tatăl săuautoritatea părintească se exercită doar de către mamă, întrucât copilul are filiația stabilită doar față de mamă; dacă se va face ulterior o cerere de stabilire a filiației și față de tată, instanța de tutelă va hotărî cu acel prilej și asupra autorității părintești;
  • copilul are filiația stabilită față de ambii părinți, iar aceștia conviețuiescautoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți;
  • copilul a fost recunoscut de către tatăl său, dar părinții nu conviețuiesc: modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, în același mod ca pentru părinții care divorțează.

Copiii din afara căsătoriei au aceleași drepturi cu cei din căsătorie sau cu cei adoptați

Un aspect deosebit de important pe care trebuie să-l precizăm este faptul că „copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi” (art. 260). În completarea acestui principiu, Codul civil mai menționează și că „copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită are, faţă de fiecare părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din căsătorie” (art. 448).

“Copiii din flori”, așa cum îi numim în termeni populari de cele mai multe ori, au posibilitatea să vină la dezbaterea moștenirii pretinsului tată și – pe calea acțiunii în stabilirea paternității – să își câștige drepturile de moștenitor, micșorând astfel proporțional cotele succesorale care le reveneau „copiilor din căsnicie” ai celui decedat. Într-un final, toți copiii au dreptul la aceeași parte din moștenirea tatălui.

Ceea ce trebuie reținut aici este că un copil din afara căsătoriei nu beneficiază, potrivit legii, de mai puține drepturi decât fratele sau sora acestuia născuți într-o căsătorie, iar modalitatea în care părintele acestor copii își exercită obligațiile față de aceștia trebuie să fie identică.

Dar nu înainte de a încheia acest subiect, trebuie să mai menționăm o prevedere legală foarte importantă, legată de chestiunea adopției: potrivit Codului civil, concubinii nu pot adopta, întrucât „două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan și nici succesiv, cu excepția cazului în care sunt soț și soție” (art. 462). Motivul din spatele reglementării este relativ simplu de înțeles: legiuitorul s-a preocupat să stabilească la nivel de principiu interesul superior al copilului (art. 263), iar concubinajul nu poate să reprezinte pentru un copil altceva decât un mediu relativ instabil, unde planează mai mereu incertitudinea, mai ales dacă vorbim de un copil adoptat. La acesta s-ar mai adăuga, la nivel ideologic, și concepția profund tradițională potrivit căreia familia este celula de bază a societății românești.

Există partaj în concubinaj?

Pentru a tranșa subiectul partajului în relația de concubinaj, o să apelăm, din rațiuni de ușoară asemănare, tot la comparația cu căsătoria. În cazul soților – ca regulă generală, întrucât majoritatea se află sub regimul comunității de bunuri – bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale acestora. În ceea ce-i privește pe concubini însă, tot ceea ce ei dobândesc în timpul relației de concubinaj aparține în mod exclusiv celui care a dobândit, de principiu.

Singura situație în care putem vorbi despre bunuri comune (în sensul că există un drept de proprietate comună al celor doi) este atunci când ambii concubini au participat la dobândirea unui anumit bun, într-o mică/mare măsură. Dacă cei doi cumpără, spre exemplu, un apartament împreună, fiecare va fi proprietar asupra acelui apartament proporțional cu contribuția acestuia la prețul de cumpărare. Astfel că, pentru a pune capăt proprietății comune, concubinii pot solicita partajul, care poate fi efectuat oricând (art. 669) și în urma căruia fiecare devine proprietar exclusiv pe ceva (o parte din bunul respectiv, dacă este ușor partajabil, sau o sumă de bani ca echivalent).

Proprietatea comună se referă la toate acele situații în care un bun aparține mai multor persoane, indiferent de modul de dobândire (putem vorbi de o moștenire, de o donație, de o vânzare sau de un schimb etc.). Proprietatea comună poate să fie întâlnită sub două forme: coproprietatea/proprietatea pe cote-părți și devălmășia. În cazul coproprietății obișnuite, fiecare proprietar este titularul exclusiv al unei cote-părți din bun, de care poate dispune în mod liber (cotele sunt inițial prezumate a fi egale, până la proba contrară), pe când proprietatea comună în devălmășie presupune că bunul este deținut de mai multe persoane, fără ca vreuna dintre ele să știe care este cota sa determinată din bun.

Devălmășia caracterizează, în general, regimul de proprietate al soților (dar mai poate să apară și în alte situații) și nu este aplicabilă în cazul concubinilor. Cu alte cuvinte, atunci când concubinii dobândesc împreună un bun (chiar și printr-o donație), cotele lor din bunul respectiv sunt delimitate și efective. Partajul este necesar pentru a face trecerea de la acele „cote ideale” ale proprietarilor bunului respectiv la „cotele efective” din bun ori, dacă bunul nu permite o împărțire fizică ușoară și care să nu-i afecteze însăși substanța, unul dintre ei va primi un echivalent al bunului respectiv (în bani). Cu alte cuvinte, fiecare va deține, în mod exclusiv, ceva din bunul inițial.

Nu este exclus, așa cum ne demonstrează practica, faptul ca doi concubini să contracteze împreună un credit ipotecar, situație în care drepturile și obligațiile fiecăruia sunt destul de clare în raportul cu banca. Dar în situația în care creditul ipotecar este făcut doar de unul dintre concubini și, din când în când, celălalt contribuie cu plata ratei la bancă, se întâmplă oare ca acesta din urmă să înceapă să devină un mic proprietar al bunului? Răspunsul este foarte simplu: nu, întrucât modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate sunt foarte clar enumerate în art. 557 al Codului civil, iar aceasta nu este nici pe departe una dintre ele.

În general, orice astfel de “contribuții” ale unuia dintre concubini la bunurile celuilalt (plata unor rate la bancă, zugrăvirea apartamentului, schimbarea sistemului de încălzire a unui imobil, a ferestrelor, reviziile la mașină etc.) ar putea fi recuperate de cel care a făcut investițiile respective dacă și numai dacă nu au fost făcute cu titlu de donație (intenția de a dona este prezumată, până la proba contrară). Dacă nu este acesta cazul, atunci concubinul are la dispoziție un drept de creanță pentru recuperarea acelor cheltuieli, dar care prezintă un mic dezavantaj: se prescrie în termen de trei ani de la efectuarea fiecăreia dintre acestea.

În plus, de cele mai multe ori, mai ales în cadrul relațiilor de concubinaj de lungă durată, recuperarea unor astfel de cheltuieli este aproape imposibilă. Cei mai mulți practicieni de drept ar spune aici că dificultatea în cazurile de genul acesta o reprezintă, de fapt, cum ajungi să probezi în instanță că ai făcut acele cheltuieli. Ar însemna ca cel care le-a făcut să păstreze o mică contabilitate a lor, să nu arunce bonurile fiscale sau alte facturi ș.a.m.d., ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată.

Din păcate pentru cel care a făcut cheltuielile, acesta trebuie să-și asume că orice cadou făcut în considerarea acelei relații este un lucru pierdut: bijuterii, mobilier, obiecte de artă, inclusiv mașini. Ultima speranță a concubinului cheltuitor este să le primească înapoi din bunăvoința celuilalt.

Pretențiile la moștenire

Posibilitatea de a moșteni pe cineva îmbracă doar două forme: fie te numeri printre acele persoane cărora legea le recunoaște un drept la moștenire – ceea ce numim moștenire legală – fie beneficiezi de acest drept pentru că defunctul s-a gândit în mod deosebit la tine, prin testamentul său – moștenire testamentară. Singurul mod în care un concubin poate spera să-l moștenească pe celălalt este dacă acesta din urmă i-a lăsat ceva prin testament.

În cadrul moștenirii legale, legea ne spune că dreptul la moștenire îl au rudele defunctului (descendenții, ascendenții privilegiați și ordinari, colateralii privilegiați și ordinari ) și soțul supraviețuitor (art. 963 și 964). Dar nici în privința testamentului, legea nu-i permite celui care lasă-l să procedeze după cum dorește cu bunurile sale. În acest sens, legea civilă a instituit ceea ce se cheamă rezerva succesorală și s-a asigurat astfel că anumite persoane dintre moștenitorii legali la care ne-am referit mai devreme vor primi totuși ceva din averea defunctului (mai exact jumătate din cât i se cuvine fiecăruia în mod normal), în pofida oricăror dorințe contrare ale testatorului. Moștenitorii care au dreptul la această rezervă sunt, potrivit art. 1087 din Codul civil, soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (adică părinții).

Concret, dacă concubinul care a decedat lăsase mare parte din averea sa celuilalt concubin și “uitase” de copiii și soția sa, ori chiar de părinții săi, dacă e cazul, legea îl sancționează, într-un fel. Astfel că, până la urmă, concubinul supraviețuitor va rămâne doar cu acea parte a moștenirii care nu afectează rezerva succesorală a celor în drept să beneficieze de ea. Singurul care are un drept de moștenire legală, bine delimitat de lege, este copilul dintr-o relație de concubinaj, întrucât acesta îl va moșteni pe tatăl său indiferent de faptul că tatăl său avea o soție și alți copii, dintr-o căsătorie. Cota copilului din afara căsătoriei este egală cu a celorlalți copii, întrucât legea nu face diferențe între aceștia.

Concluzie

În final, chestiunea se reduce de fapt la opoziția căsătorie – concubinaj. Oricâte situații practice am analiza, vom observa că atât una cât și cealaltă comportă riscuri cu implicații juridice. Riscuri implicite, situații neprevăzute, însă aproape întotdeauna reglementate de lege. Dincolo de preceptele morale – care se schimbă, oricum, de la epocă la epocă – concubinajul este o stare de fapt (dar nu și de drept) care a existat dintotdeauna. Fără îndoială, cei care trăiesc în concubinaj fac alegerea – spun ei – cea mai ușoară, dar odată cu aceasta, renunță la anumite privilegii juridice destinate exclusiv căsătoriei. Însă dacă ar fi să punem într-o balanță ce drepturi și ce îndatoriri juridice aduce o relație de concubinaj, vom vedea că ea presupune mai mult beneficii, decât obligații – ceea ce nu se poate spune și despre căsătorie.

Sursa: Avocatnet.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *